Schimbarea reală necesită o cu totul altă abordare. Necesită o disponibilitate de a-ți asculta durerea, de a deveni intim cu ea și o stare de non-dualitate în care nu alegi o extremă sau cealaltă; în care nu ești nici pe deplin identificat și devii suferința ta, nici unde respingi suferința și durerea ta.
Am pomișorul ăsta de la mama. Mi l-a dăruit acum aproape 10 ani, cadou de casă nouă. Între timp, ea a plecat dintre noi, după un război extrem de lung și greu (mai lung decât toate previziunile medicilor, fiindcă mama a câștigat nenumărate bătălii cu moartea pe parcurs) . El a rămas. Nu fără luptă, totuși.
Independența înseamnă, pentru mulți dintre noi, putere.
Un anumit grad de independență este important pentru fiecare. Problema apare atunci când ea este, de fapt, parte din mecanismul de supraviețuire.
Independența poate să înceapă să ne insufle ideea că nu avem nevoie de nimeni, că putem face totul de unii singuri și că putem trece prin viață de unii singuri. Independența este foarte bună în limite sănătoase, dar devine nocivă atunci când o persoană este atât de independentă, încât ajunge să nu ceară ajutor când are cu adevărat nevoie.
Să numim asta independență extremă. Sau ultra-independență.